Vedem cum capacitatea omului de a înțelege și a unui animal sunt foarte diferite. Câinele tot lătra într-o noapte, iar când mă duceam să văd ce e și să îl cert să se oprească, el dădea din coadă fericit, nu înțelegea că vreau să nu mai latre. Ce simplu ar fi fost dacă doar îi puteam transmite să nu mai latre pentru că deranjează, să nu mai sape gropi prin curte etc., dar nu îi pot spune.

Și oamenii fac tot felul de lucruri, iar Dumnezeu se uită așa cum mă uitam eu la câinele meu când făcea prostii, și ne-ar spune direct dacă am înțelege. Doar că, așa cum câinele nu înțelege ce îi zic, nici noi nu înțelegem ce zice Dumnezeu.

Într-o seară am ieșit să îi dau niște oase câinelui și am văzut că adusese sacul cu sticle în mijlocul curții, așa că l-am certat și am dus sacul la locul lui, având în mână oasele pentru el. După aceea îi dădeam doar câte un os și mă uitam la el. Era foarte agitat, și ca să îi dau următorul os, așteptam să se liniștească. Însă, de fiecare dată când venea la mine și nu îi dădeam, fugea la câțiva metri, după care se întorcea. Am văzut că era agitat, dar nu știam de ce făcea acel du-te–vino de fiecare dată, până când mi-am amintit.

Într-o zi, când nu stătea cuminte să îi pun în castron, îl trimiteam înapoi la coteț și doar când se ducea îi puneam în castron. Atunci mi-am dat seama că probabil își amintise și acum făcea ceea ce îl învățasem atunci. Până la urmă a învățat și că îi dau oase doar atunci când stă calm, iar a doua zi am văzut că nu mai mișcase nici sacul de sticle, deși îl pusesem în același loc de unde îl luase cu o seară înainte.

După aceea mi-am dat seama că înțelege dacă îi arăți. Nu îi pot spune, dar cu răbdare îi pot arăta, iar el ține minte și face.

Atunci am făcut legătura cu alte situații în care, degeaba spui, pentru că un om nu înțelege și trebuie să îi arăți.

Mamaie are uneori acest impuls: dacă i se pune pata pe ceva, trebuie să faci atunci, cum zice ea, și indiferent ce îi spui nu contează. Atunci când vine la mine cu această atitudine, nu fac ce îmi spune atunci când vrea ea, ci fac după un timp, când s-a liniștit. Unii oameni așa cred că trebuie să fii impunător pentru a aduce la îndeplinire un lucru, dar, văzând că nu răspund presiunii pe care o face și că nu funcționează lucrurile când procedează așa, nu prea mai folosește acea atitudine când vrea să fac ceva, ci îmi spune calm și îmi lasă timp.

După ce mi-am amintit de aceste lucruri și am văzut acest tipar, mi-am amintit de un caz în care, nu demult, un copil făcea o scenă cu părinții lui în public pentru a-l lăsa în magazin. Urla, se tăvălea pe jos și toată lumea se uita la această scenă. După insistențe, părinții l-au lăsat, până la urmă, în magazin.

Cum oare a ajuns acel copil să aibă acea atitudine? Ce l-a făcut să acționeze în acel fel? Din ce am observat, copilul nu face ce îi zici, ci face ce îi arăți. Dacă îi spui că nu e voie, dar îi arăți că după insistențe dramatice are voie, atunci insistențele devin tot mai dramatice, pentru că asta i s-a arătat: că dacă face scandal, va primi în final ceea ce vrea.

Este foarte interesant cum cei din jur, de la animale până la copii sau chiar adulți, reacționează foarte precis la ceea ce le arăți, dacă sunt în preajma ta. În timp ce vorbele, deși sunt o comunicare mai eficientă, sunt de multe ori prea greu de înțeles.

Din toate acestea putem vedea ceva foarte interesant despre relația dintre oameni și Dumnezeu. Comunicarea pe care o avea cu Adam și Eva înainte de păcat era foarte eficientă, însă acum nu ne mai poate spune așa, precum nici eu nu îi pot spune cățelului ce nu e bine. Așa cum eu îi arăt cățelului ce trebuie să facă, așa El ne arată nouă. Vedem că ucenicii lui Hristos și ceilalți din jur, de multe ori, nu înțelegeau ce spune Hristos, nu puteau cuprinde profunzimea mesajului, însă, prin tot ceea ce a făcut, ne-a arătat ce trebuie să facem.

Dumnezeu ar putea să ne vorbească cu o voce din cer, dar nu am înțelege, nu pentru că El nu explică bine, ci pentru că noi nu suntem capabili să înțelegem. Așadar, atunci când Dumnezeu pare tăcut, pare că nu ne spune concret ce să facem, de fapt noi nu am înțelege chiar dacă ne-ar explica; prin urmare, ne arată. Ne arată prin situații bune, situații rele, boală, depresie, relații cu ceilalți. El, prin toate, ne arată așa cum eu îi arătam câinelui ce trebuie și ce nu trebuie să facă.

Noi trebuie să ne dăm seama că suntem ca acel cățel greu de cap, care nu înțelege, și să fim atenți la ce Dumnezeu ne arată. Ce ne arată prin experiențele de zi cu zi, prin perioadele dificile, prin relațiile cu ceilalți și tot ce se întâmplă în jur. Toate acestea sunt educația pe care Dumnezeu ne-o dă cu deosebită răbdare și compasiune. Mă uitam la cățelul care era agitat după ce îl certasem la faza cu sacul și nu știam cum să îi spun. El depunea tot efortul să facă ceea ce îi arătasem, alerga „la coteț” și înapoi foarte agitat, atât știa, însă nu asta îi ceream, ci doar să se calmeze.

De multe ori și noi facem la fel: facem tot ce putem să fie bine, suntem sinceri, dar cumva tot nu e bine și nu înțelegem de ce. Atunci este nevoie să deschidem ochii la ce Dumnezeu vrea să ne arate. El vrea să ne calmăm, deși lucrurile au mers rău, și să vedem ce încearcă să ne arate prin ceea ce ni se întâmplă.

Nu înțelegem multe nici din ceea ce ni se arată, așa cum câinele nu înțelege de ce îl leg azi pentru ceva ce a făcut zilele trecute. Însă, dacă ne punem mintea la contribuție, vom putea pricepe, de la lucruri mici până la lucruri tot mai mari. Dacă suntem atenți să vedem ce Dumnezeu vrea să ne arate, El are răbdare să ne învețe. Greșeli, repetiție, greșeli, repetiție, în timp putem înțelege tiparul care ne e pus în față chiar de Dumnezeu.