De unde vin binele și răul dacă avem doar o cauză?
În univers doar Dumnezeu este cauza, așadar asta înseamnă că Dumnezeu a creat și răul?
Să analizăm pas cu pas înainte de a formula anumite prezumții. Sunt patru categorii în care se grupează toate lucrurile:
Adevăr. Acesta ne spune ceea ce este real și ceea ce este posibil.
Minciună. Aceasta ne spune ceea ce este ireal, imposibil.
Întreținere. Adică a aduce funcționare, a produce, a crește, a îmbunătăți.
Distrugere. Adică a opri funcționarea, a scădea, a înrăutăți.
Din punct de vedere spiritual avem informația, care este adevăr sau minciună, și nu poate fi altfel. Din punct de vedere fizic, orice eveniment participă la întreținere sau la distrugere, și nu poate fi altfel.

Pe plan spiritual, orice văd, aud, simt, este o informație care arată către ceva care e real, care există sau ireal. Ne spune ceva care este posibil să se întâmple sau imposibil.
Pe plan fizic, orice se întâmplă, de la mișcarea electronilor, procese biologice, mișcarea soarelui sau chiar faptele noastre de zi cu zi, pot ori să susțină funcția, ori să o oprească. Ori creează mișcare mai departe și creștere, ori provoacă oprire, descreștere.

Vedem cum minciuna este opusul adevărului, iar creația este opusul distrugerii, precum întunericul este opusul luminii.
Așadar avem aceste lucruri opuse: adevăr și minciună, creație și distrugere, și mai avem ceea ce ne interesează pe noi: binele și răul, care sunt de același tip.

Interesant până aici, însă poate exista o cauză universală bună, dacă din ea vine și răul? Poate exista o sursă de adevăr din care să vină și minciuna? Putem avea creație și distrugere care să vină din același loc?
Răspunsul este “nu”, însă atunci care este cauza întunericului dacă lumina și întunericul nu pot veni din același loc? Pare o problemă imposibil de rezolvat, însă aceasta se datorează doar unei înțelegeri greșite, în realitate lucrurile stau puțin diferit.

De unde apare acest paradox?
Opus nu înseamnă lipsă de unitate, ci este chiar ceea ce face acea unitate. Precum polii opuși ai unui magnet se atrag, așa întunericul și lumina, o seară și o dimineață, compun o zi.
Biblia începe exact cu acest tip de comparație între pustiu sau viu, întuneric și lumină. Înțelegerea acestor lucruri este primul pas în descoperirea lucrărilor lui Dumnezeu.

Dar să revenim la neînțelegerea care creează acest paradox. Primul aspect de la care am început să înțeleg a fost adevărul și minciuna. Spunem că adevărul este bun, iar minciuna este rea, însă acest lucru este parțial adevărat. Minciuna crezută ca adevăr este rea, dar minciuna recunoscută ca minciună nu este rea, problema este doar atunci când o consider adevăr.

Spre exemplu, la întrebarea “ce nu este adevărat?”, am nevoie de un răspuns pentru a crea o unitate în înțelegere, pentru o înțelegere completă. Așadar, la această întrebare, răspunsul trebuie să fie o minciună, pentru că doar aceea nu e adevărată. Spre exemplu:
Întrebare: Ce nu este adevărat despre om?
Răspuns: Că omul este Dumnezeu.
Așadar, minciuna că omul este Dumnezeu este recunoscută ca fiind minciună, problema este doar dacă o cred ca adevăr.

Din nou, ce nu este lumină? Întunericul. Așadar, opusul trebuie să existe pentru a avea un întreg. Aceste lucruri, deși opuse, sunt bune pentru că formează un întreg, precum seara și dimineața formează o zi. Problema apare când le inversăm, când vedem adevărul ca fiind minciună sau minciuna ca fiind adevăr, când considerăm întunericul ca fiind lumină sau lumina întuneric, abia atunci apare “răul” așa cum îl înțelegem noi.

Așadar, răul este o inversare a ordinii lui Dumnezeu, o inversare a unor lucruri bune.
Deci cum a putut apărea răul dacă toate lucrurile erau bune? Inversând ordinea unor lucruri bune, rezultă ca din ceva bun să se ajungă la ceva rău. Însă răul în sine este format tot din lucruri bune, pentru că Dumnezeu nu a creat nimic rău.

Revenim la cele patru categorii inițiale: adevărul și minciuna, întreținerea și distrugerea. Toate acestea sunt bune dacă sunt puse în ordinea corectă, adică dacă vedem adevărul ca adevăr și minciuna ca fiind minciună, totul este bine.

Dacă susținem creația pentru a crește, este bine, așa cum dacă distrugem ceea ce este distructiv, este bine. Problema este dacă distrug ceea ce trebuie susținut sau dacă susțin ceea ce trebuie distrus.
Vedem acest lucru și în porunci. Una din ele spune “să nu ucizi”, însă Dumnezeu le spune mai târziu să ucidă. Cum poate fi Dumnezeu cel de la care vine atât viața cât și moartea? Paradoxul apare doar dacă nu înțeleg că este rău să ucid ceea ce trebuie să trăiască și este bine să ucid ceea ce trebuie să moară. Dacă nu ar fi așa, nu ar exista unitate, pentru că ceea ce trebuie să moară și ceea ce trebuie să trăiască ar trăi împreună, iar în asta nu este unitate.

În Isaia 45 cu 7 este explicat foarte frumos: “Eu concep lumina și creez întunericul. Eu aduc bunăstarea și tot Eu produc dezastrul. Eu, Iahve, fac toate aceste lucruri!”
Sună paradoxal doar dacă nu înțeleg că lumina și întunericul, bunăstarea și dezastrul, sunt ambele bune dacă sunt puse în ordinea corectă. A aduce bunăstare acolo unde e nevoie de bunăstare și a aduce dezastru acolo unde este nevoie de dezastru sunt acțiunea aceluiași bine. Problema este doar atunci când este dezastru acolo unde ar trebui să fie bunăstare și când este bunăstare acolo unde ar trebui să fie dezastru — ambele sunt la fel de rele.

Ce rezultă din acest mod de a percepe lucrurile?
Întunericul și lumina, viața și moartea, binele și răul sunt bune dacă sunt puse în ordinea corectă. Dumnezeu a făcut posibil ca răul să existe, pentru ca prin distrugerea lui să existe un bine mai mare decât dacă răul nu ar fi apărut niciodată. Atunci când păcatul există pentru a fi distrus, este bine. Problema este doar dacă ținem păcatul — faptul că el a apărut pentru a lua sfârșit este un lucru bun.

Așadar, faptul că răul, suferința și păcatul au apărut în lume nu este ceva ce Dumnezeu a omis iar acum repară, ci este ceva ce Dumnezeu a planificat să apară, creând posibilitatea existenței lui. De la Dumnezeu vine atât întunericul cât și lumina, dar El este lumină, pentru că întunericul are doar scopul de a dispărea în prezența luminii. Exact așa este și cu răul: de la Dumnezeu vine și răul, dar Dumnezeu este bun, iar răul are scopul de a dispărea în fața binelui.
Așa se explică și faptul că noi ne naștem în păcat. De ce nu a făcut Dumnezeu ca Adam și Eva să trăiască până când rezolvau cu păcatul, și a mai trebuit să mă nasc eu în păcat pentru ca apoi să fiu mântuit din păcat? Pare ca și cum Dumnezeu a făcut să mă nasc rob ca apoi să mă elibereze, când de fapt, dacă nu mă mai nășteam rob, nu mai aveam nevoie de eliberare.

Dar este bine ca pentru o perioadă oamenii să se nască în păcat, pentru a participa la distrugerea acestuia. Altfel, Dumnezeu, care este bun, nu ar fi făcut ca lucrurile să se poată întâmpla așa, adică eu să mă nasc în păcat.

Deci în concluzie, Dumnezeu ar fi putut să creeze un univers în care toată această experiență a păcatului să nu apară, însă El a creat universul în care apare această experiență a păcatului pentru o perioadă, tocmai pentru că acesta este mai bun decât universul în care răul nu ar fi existat niciodată.