Oamenii au o imagine în mintea lor când se gândesc la Dumnezeu, iar acea imagine rezultă din informațiile pe care le-au acumulat de-a lungul timpului. Pentru unii este mai clară, pentru alții mai greu de descris, dar toți ne gândim la ceva atunci când auzim cuvântul „Dumnezeu”.

Însă, dacă nu putem face legătura dintre imaginea pe care o avem despre Dumnezeu și realitatea din jur, atunci acea imagine este falsă, imaginară. Așadar, pentru ca validitatea imaginii pe care omul și-o face despre Dumnezeu să nu se năruiască, el încearcă să potrivească acea imagine cu realitatea.

Atunci când se întâmplă ceva pentru care nu avem explicație, spunem: „Înseamnă că Dumnezeu a făcut asta să se întâmple” și creăm „The God of the gaps” (Dumnezeul golurilor), cu care umplem lipsurile înțelegerii noastre.
Această abordare este sortită eșecului încă de la început. Atunci când cunoașterea se extinde, acest Dumnezeu se micșorează.

Spre exemplu, oamenii spuneau că Dumnezeu face fulgerul pe cer, pentru că ei nu știau cum apare fulgerul. Așadar, au luat imaginea pe care o aveau despre Dumnezeu și au făcut-o să se potrivească cu realitatea acolo unde nu aveau altă explicație, spunând: „Nu avem explicație, înseamnă că Dumnezeu este cel care face asta.” Însă, atunci când cunoașterea crește și spunem că reacțiile chimice produc fulgerul pe cer, acest „Dumnezeu al golurilor” nu mai este cel care face fulgerul. Atunci spunem: „Da, nu Dumnezeu face fulgerul, dar El a făcut legile după care fulgerul apare”, și îl „împingem” tot mai în spate, odată cu creșterea cunoașterii.

Alt exemplu: unii spun că, dacă ploaia de foc din Sodoma și Gomora a fost o catastrofă naturală, așa cum afirmă oamenii de știință, ar însemna că nu Dumnezeu a trimis foc din cer. Așadar, ei refuză ideea că acela a fost un cataclism natural pentru că le-ar invalida Dumnezeul, așa cum îl înțeleg ei.

Pentru a nu cădea în această capcană, în care îmi formez o imagine despre Dumnezeu pe care încerc apoi să o justific, trebuie să inversez ordinea. Nu mai plec de la idei preconcepute despre Dumnezeu, pe care caut să le justific, ci plec de la ceea ce văd că există și caut să descopăr. Nu forțez ideile să se potrivească cu realitatea, ci descopăr realitatea și apoi o descriu prin idei.

Spre exemplu, nu spun: „Nu știm cum a început universul, așadar Dumnezeu este explicația cea mai bună”, ci spun: „Ceva a făcut ca universul să apară. Unii îl numesc ‘nimic’, alții spun că este un alt univers, dar acea cauză care face ca toate aceste efecte să existe o numesc Dumnezeu.”

Nu încerc să iau o idee despre Dumnezeu și să o potrivesc în apariția universului, ci observ că universul are nevoie de o cauză și numesc acea cauză „Dumnezeu”.

Dacă plec de la ceva real și îi dau o denumire, încerc să descopăr acel ceva. Atunci, negarea existenței acelui lucru ar fi o nebunie totală. Însă, dacă plec de la o denumire, de la o idee, și încerc să o justific ca reală, atunci pun căruța înaintea cailor.

Noi nu trebuie plecăm de la idei pe care încercăm să le justificăm, ci trebuie sa plecăm de la realități pe care vrem să le descoperim. Vedem că ceva produce un lanț de efecte prin care eu pot exista, respira, citi, gândi. Toate acestea sunt posibile datorită unui lanț de cauzalitate, în care fiecare lucru depinde de altceva dinaintea lui. Atunci, orice este acel ceva aflat la capătul acestui lanț de cauzalitate, numit și „cauza supremă”, este ceea ce numesc „Dumnezeu”.

Pentru a vedea dacă ceva este cauza supremă sau nu, trebuie să vedem dacă are început. Orice lucru care are un început este un efect, pentru că altceva a făcut posibil ca el să înceapă. De aici înțelegem că Dumnezeu nu are un început.

Faptul că Dumnezeu nu are un început nu este ceva ce adăugăm la ideea de „Dumnezeu” doar pentru că așa ni s-a spus. Realitatea din jur are aceste caracteristici, pe care noi doar le numim. Din nou, plecăm de la realitate și o descriem prin idei, nu plecăm de la idei pe care le potrivim în realitate.

Această abordare trebuie folosită în cazul tuturor ideilor pe care le avem. Duhul nu este ceva mistic, pe care îl forțăm să se potrivească cu ceea ce se întâmplă, ci este ceva real, acel ceva care simte și înțelege, iar noi doar îl numim „duh”, el deja există.

Când folosim abordarea corectă, doar un nebun o poate contrazice. Pentru că nu justificăm idei, ci descriem lucruri reale.

Mai dau un exemplu, în încheiere, pentru a înțelege mai bine acest concept. Eu pot avea în minte o imagine a unui scaun, dar care nu pleacă de la obiectul fizic, ci este doar ceea ce eu cred că ar însemna un scaun. Apoi mă apuc să caut lucruri care se potrivesc cu ideea mea și spun: „Acela e scaun.” Însă alții pot găsi lucruri care nu se potrivesc în totalitate cu obiectul real.

Dar, dacă plec de la obiect, de la scaunul în sine, și descriu direct lucrul real, atunci nimeni întreg la minte nu poate spune că scaunul nu există. Pentru că scaunul nu mai este o idee din capul meu, ci este un obiect exterior pe care încerc să-l descriu. Descrierea mea poate fi eronată, dar validitatea scaunului nu poate fi contestată, pentru că este ceva independent de interpretarea omului, este un lucru real în exterior.

Dumnezeu este acel ceva care face ca lucrurile să poată fi în felul în care sunt. Ceva face ca lucrurile să poată fi în felul în care sunt. Aceasta este realitatea, iar eu numesc acel ceva „Dumnezeu”.