Cunoaștem atât din Biblie, cât și din experiențele vieții, că este bine să fim mulțumitori atât pentru lucrurile bune, cât și pentru cele rele care ni se întâmplă. Știm că este bine să iertăm, să fim bucuroși și multe altele.
Chiar dacă știm aceste lucruri, am fost obișnuiți să ne mințim pe noi înșine, zicând: „dar l-am iertat”, când, în realitate, nu am făcut asta. Însă a recunoaște înseamnă să admit că nu pot ierta, iar acest lucru îl percep ca pe o slăbiciune. Așa că mă mint: mă mint că sunt bine, că sunt mulțumit, că i-am iertat pe ceilalți, și nu realizăm că doar ne prefacem că ascultăm acele învățături pe care avem nevoie să le trăim cu adevărat.

Primul pas, recunoașterea

Așadar, primul pas este să demasc minciunile pe care mi le spun, să recunosc că ceva nu e bine, că încă port pică, că nu sunt mulțumitor oricât aș avea, și așa mai departe. Acesta este un pas foarte greu de făcut, deoarece devin vulnerabil. Pare că îmi amenință sănătatea mintală dacă recunosc, și nici nu văd o soluție după.
Însă, deși pare periculos, am deosebită nevoie să ies din acea negare. Este un prim pas dificil, dar care duce spre rezolvarea de care am atâta nevoie.

Pentru a înțelege mai bine nevoia mea de a recunoaște că nu iert, că nu sunt într-adevăr bine etc., putem face o comparație cu o defecțiune la mașină. Dacă aud că bate ceva la motor, înseamnă că trebuie să merg la mecanic, să schimb niște piese. Asta înseamnă cheltuială – nu-mi convine. Însă, dacă nu aș recunoaște și aș zice „e vântul, se aude din altă parte”, mă mint și problema pare că a dispărut, pentru că zic „mașina mea nu mai bate”. Însă, cu timpul, cedează tot mai multe piese, sunt nevoit să mă mint și acolo, până când mașina nu mai merge deloc. Atunci este punctul în care omul cedează – problema este deja în stadiul avansat.

Pasul doi, „degustarea”

Atunci când vine vorba de a recunoaște o problemă la mașină, știu că mecanicul mă va scuti de probleme viitoare. Însă, în ceea ce privește lucrurile spirituale, nu cunosc niciun „mecanic” și cred că, dacă recunosc, voi rămâne doar cu o problemă fără rezolvare. Așa că o acopăr prin negare.
Însă, atunci când suferința ajunge la cote mari, nu o mai pot „ascunde sub preș” și sunt nevoit să mă întorc la acele învățături bune: trebuie să fiu mulțumitor, să iert, să fiu bucuros și așa mai departe. Recunosc că nu am aplicat aceste lucruri, ci doar m-am mințit că deja le trăiesc – și încep să le aplic cu adevărat.

Pentru a începe acest lucru nu este nevoie de niciun manual, nicio teorie. Doar încerc. Iar Dumnezeu, în bunătatea Lui, a făcut ca lucrurile să înceapă să meargă chiar și fără prea multe cunoștințe, doar dorind să iert, să fiu mulțumit etc.
Însă aceasta este doar „degustarea”, nu este „meniul întreg”. Este pentru a-mi da încredere și curaj să recunosc minciuna, pentru că există o soluție – nu voi rămâne cu problema.

Pasul trei, „hrana tare”

Până aici pare simplu, însă acesta este doar începutul. Am recunoscut problema, am gustat soluția, dar acum este timpul „să mă pun la masă și să mănânc bine”. Cu gustări nu pot merge mult: sunt mulțumitor o perioadă, după care nu mai pot; sunt bucuros o vreme, apoi devin iar îngrijorat; iert până la un punct, dar dacă cineva face ceva mai grav, nu mai pot ierta.
Acest lucru se întâmplă deoarece trăiesc doar din „degustări”, iar acestea nu țin mult. Aceste degustări sunt „adevărul pe datorie”: primești un adevăr prin credință, dar ai datoria de a-l înțelege în profunzime. Asta înseamnă „să te pui la masă și să mănânci bine”: analizezi și înțelegi cum funcționează, de ce, care sunt miturile pe care le intuiești despre acel adevăr pentru că nu l-ai cercetat destul, cum funcționează acel adevăr în situații dificile de tot felul, și așa mai departe.

Doar făcând acest lucru pot rezista fără să mai cad tot timpul. Ajung să înțeleg atâtea ramuri de aplicabilitate și moduri de funcționare, încât nu mai pot cădea, nu mai pot greși. Dacă încă mai cad, înseamnă că sunt încă la „degustare” și nu am aprofundat suficient încât acel adevăr să mă susțină.

Haideți să revizuim pașii, pentru că de multe ori ne blocăm chiar la recunoaștere. Credem că suntem cât de cât bine, când de fapt nu am înțeles nimic.

Apoi, să „degustăm” pentru a ne dovedi iar că funcționează, iar cu acea motivație câștigată din „degustarea” adevărului să-l aprofundăm, „să ne punem la masă” și să înțelegem tot mai mult și mai profund, pas cu pas. Oricât de mici ar fi pașii, ajungem mai departe decât dacă nu am face niciunul.
Important este să insistăm aici, pentru că „ne ridicăm prea repede de la masă”, iar apoi vedem că am căzut din nou și iar ne întoarcem. Însă, de fiecare dată când vedem că nu a fost suficient, că nu m-a ținut mult, mă întorc și stau și mai mult, să aprofundez și să înțeleg. Este nevoie de multă perseverență și efort mental – este ca un sport, așa cum zicea Pavel –, însă este unul cu mult mai multe beneficii.