De unde vine mulțumirea?

Privind atitudinea oamenilor din diferite părți ale lumii și din diferite perioade istorice, observăm cum atitudinea de mulțumire sau nemulțumire nu este determinată de ceea ce este în jur, ci de perspectiva din care privesc.

După o perioadă de foamete, oamenii sunt recunoscători pentru faptul că au ceva de mâncare, dar după o perioadă de răsfăț, devin nemulțumiți de ceea ce nu este cel puțin la fel de gustos ca ceea cu care se obișnuiseră.
După un război precum cel din Gaza, unde dormi printre dărâmături, ești recunoscător pentru un pat confortabil și un loc liniștit în care să dormi. Însă altcineva care are deja aceste lucruri este nemulțumit că vecinul are un dormitor mai mare decât al lui.

Nu ceea ce este în jur mă face să mă simt într-un anumit fel, ci perspectiva din care privesc acele lucruri este cea care determină dacă simt mulțumire sau nemulțumire. Atunci când „privesc de jos”, sunt recunoscător – de exemplu, dacă nu puteam să merg și ajung să pot merge din nou, sunt mulțumitor.
Când „privesc de sus”, sunt nemulțumit – dacă nu mai pot merge la fel de mult ca înainte, sunt nemulțumit.
„Nu puteam să merg, dar acum pot – cum să nu mă bucur?” – aceasta este o perspectivă în care eram „jos” (nu puteam merge), dar acum sunt „sus” (pot merge).
„Puteam să merg zece kilometri pe munte, dar acum abia mai merg cinci – cum să mă bucur?” – aceasta este o perspectivă în care eram „sus” (mergeam mai mult), dar acum sunt „jos” (merg mai puțin).

Perspectiva care aduce mulțumirea

Totul ține de unde mă poziționez mental în raport cu ceea ce este în jur; nu este vorba despre poziția în sine.
Într-un concurs, cel de pe locul trei se bucură că a ajuns pe podium – privește „de jos”: „puteam să nu fiu pe podium, dar sunt”.
Însă cel de pe locul doi este trist că nu a luat locul întâi – privește „de sus”: „puteam să fiu pe primul loc, dar sunt pe al doilea”.

În Biblie se vorbește în multe locuri despre a fi mulțumitori în toate situațiile:

„Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi.” – 1 Tesaloniceni 5:18
„Frații mei, atunci când treceți prin diferite încercări, să le considerați ca fiind o mare bucurie, știind că testarea credinței voastre produce răbdare; iar răbdarea trebuie să-și facă efectul până la sfârșit. Vă veți maturiza, veți fi compleți și astfel nu vă va lipsi nimic.” – Iacov 1:2-4

În Tesaloniceni ni se spune ce este bine pentru noi, iar Iacov ne arată cum să fim mulțumitori chiar și în timpul încercărilor, privind „de jos în sus”. Perspectiva care este după voia lui Dumnezeu, așa cum spune Pavel în Tesaloniceni, este să realizăm că tot ceea ce avem este primit, nu meritat – nu ni se poate lua ceva ce ni se cuvine, pentru că nimic nu ni se cuvine.
Când cred că mi se cuvine, dar nu primesc ceea ce consider că merit, mă simt în pierdere – aceasta este o perspectivă dăunătoare.
Dar când sunt conștient că beneficiez de ceva ce, în mod normal, nu aveam, sunt în câștig, mă bucur, sunt recunoscător.

Cum se întâmplă în practică?

Cineva spunea: „Am ocazia să spăl vasele – am vase pe care le pot folosi.” Vedem adesea vasele ca pe ceva garantat, dar dacă ajungi pe munte și nu ai vase în care să prepari mâncarea, devii recunoscător atunci când le ai din nou.
Firea pământească ne privează de sentimentul de mulțumire, pentru că își însușește ceea ce are ca aparținându-i. Iar asta ne face nu doar să suferim când pierdem ceva, ci și să nu ne mai bucurăm de ceea ce avem, deoarece credem că ni se cuvine.

Mulțumirea autentică nu o putem avea fără o perspectivă corectă – altfel, doar ne prefacem că suntem recunoscători.
Perspectiva este cea care determină dacă sunt mulțumitor sau nu – modul în care privesc cine sunt, ce mi se cuvine și ce este un dar.
Spunem cu gura că suntem recunoscători pentru viață, dar în realitate o considerăm ca fiind un drept, nu un dar – iar aceste două atitudini nu pot coexista.
Dacă cineva îmi zâmbește și eu cred că mi se cuvine pentru că i-am zâmbit primul, acel zâmbet nu este un motiv de mulțumire. Dar dacă consider că celălalt nu are niciun motiv să-mi zâmbească, și totuși o face, atunci văd acest gest ca pe un dar și sunt recunoscător.

Ironia egoismului este că acesta mă face să nu mă bucur de ceea ce, teoretic, ar trebui să mă bucure. Spun că ceva mi se cuvine ca să mă simt mai bine, dar în realitate ajung să nu mă mai simt bine doar având acel lucru.
Oamenii recunosc că sentimentul de mulțumire este benefic – de aceea, în psihologie, se promovează această atitudine. Însă este adesea o mulțumire falsă, pentru că ni se spune că merităm să fim fericiți – dar astfel nu ne mai bucurăm de bucurie, pentru că nu poți simți mulțumire fără perspectiva corectă care o aduce.

Totul este un dar care nu ne aparține. A ne însuși ceea ce primim de la Dumnezeu este o capcană care ne privează exact de ceea ce ne promite.