S-a observat, în urma unor studii, că oamenii care sunt tot timpul ocupați nu ajung să își pună întrebări existențiale – întrebări despre sensul vieții și despre Dumnezeu. Atunci când mintea este mereu preocupată de următorul lucru pe care îl avem de făcut, nu mai există timp pentru reflecție, pentru a pune întrebări legate de scop și sens.
De asemenea, oamenii care nu au nimic de făcut și doar reflectează, punându-și întrebări, ajung adesea să nu-și găsească sensul. Simt că nu au niciun scop. Atunci când mintea nu este deloc angajată în îndeplinirea unor sarcini, nu se realizează nimic concret, iar satisfacția lipsește.
În prima situație, omul este concentrat pe anumite sarcini, dar are „capul în cutie”: mintea lui este mereu ocupată cu ce se întâmplă în „universul său” și nu reușește să vadă dincolo de propriile preconcepții.
În a doua situație, omul este deschis cunoașterii, „scoate capul din cutie” și vede dincolo de preconcepții, dar, fără un scop clar, se pierde în multitudinea posibilităților.
Este important să avem un timp dedicat îndeplinirii sarcinilor, dar este și mai important să avem timp pentru reflecție. Hristos petrecea foarte mult timp în rugăciune și primea răspunsuri de la Creator, stând pe gânduri și meditând profund asupra lucrurilor, iar apoi, în timpul zilei, împlinea sarcinile care îi fuseseră descoperite.
Acel timp dedicat „statului degeaba”, gândirii și reflecției este „luatul”; acțiunile și sarcinile pe care le îndeplinim sunt „datul”. Iar dacă doar dăm, dacă suntem preocupați doar cu îndeplinirea sarcinilor, înseamnă că „luatul” este controlat de altcineva. Iar Dumnezeu nu caută marionete. În ziua de azi, distragerile sunt la tot pasul – telefonul, viteza, munca – mereu este ceva de făcut, iar nimeni nu mai are timp să stea pe gânduri. Aceasta este marioneta ideală. Romanii spuneau: „Dă-le pâine și circ” – adică oferă-le hrană fizică și ține-le mintea ocupată, ca să nu-și mai pună întrebări despre sens și despre direcția în care sunt conduși.
Vedem că Dumnezeu a creat noaptea și ziua – mai întâi a fost o seară și apoi o dimineață. Aceasta este ordinea. A creat omul astfel încât să doarmă mai întâi, iar apoi să muncească. Lucrezi pentru că te-ai odihnit mai întâi, nu te odihnești pentru că ai lucrat. Atunci când inversăm ordinea și începem cu „dimineața” în locul „serii”, punem căruța înaintea calului – începem activitatea fără să fi stat mai întâi pe gânduri.
Noaptea este timpul cunoașterii, timpul dedicat gândirii, reflecției și pauzei. Ziua este timpul acțiunii, al focusului, în care pui în practică direcția stabilită în timpul nopții.
Problema majoră este că trăim permanent în „zi” – am stricat ordinea lăsată de Dumnezeu. De cum ne trezim, mintea noastră zboară în toate direcțiile – verificăm telefonul, facem o rutină de studiu sau rugăciune (care, de multe ori, nu e altceva decât o poezie), ne apucăm de sarcinile zilei, apoi facem rutina de seară și o luăm de la capăt a doua zi. Dar unde este timpul dedicat reflecției îndelungate? Aceasta este adevărata rugăciune – cea în care asculți ce are Dumnezeu de spus. Așa se ruga Hristos. Am ajuns în punctul în care chiar și rugăciunea este tratată ca o sarcină, ca un discurs în care Îi spunem lui Dumnezeu ce ne dorim, ce ne lipsește și ce vrem să facă. Însă rugăciunea nu este despre a vorbi tu, ci despre a asculta, a pune întrebări legate de ce ți se spune, despre a lua o pauză și a medita. Acesta este primul pas – și cel mai important – dar căruia îi alocăm prea puțin timp.
Avem impresia că trebuie să fim tot timpul ocupați. Am fost educați să nu stăm degeaba, pentru că, atunci când nu faci nimic, încep să îți vină tot felul de gânduri. Așa că ne umplem timpul cu activități, pentru a evita confruntarea cu realitatea care ni se revelează în liniște.
Este vital să avem mai întâi lipsa de activitate – să ne luăm timp să „stăm degeaba”. Altfel, alergăm fără să ne uităm în jur: „Stai puțin, dar unde alerg?” – iar pentru asta e nevoie să te oprești și să observi. Dar, când te oprești, nu recunoști nimic în jur – totul ți se pare străin. Ai alergat, dar nu știi unde ai ajuns. Și tot alergi, pentru că ți-e frică să te oprești, ți-e frică de ce se ascunde în spatele distragerilor.
Direcția alergării nu se stabilește o singură dată, după care funcționezi automat. Nu avem o noapte urmată de zi, zi, zi… „Stai puțin, dar unde alerg?” – este o întrebare pe care trebuie să mi-o pun constant. Trebuie mai întâi să văd unde am ajuns și ce e de făcut în continuare, apoi să acționez, și din nou să mă opresc, să reevaluez. Desigur, există și extrema cealaltă, în care este numai „noapte” – doar reflectez, dar nu acționez.
Avem nevoie, mai mult ca oricând, de ore întregi de rugăciune, așa cum făcea Hristos – un timp în care asculți, nu vorbești tu. Îl lași pe El să vorbească, iar tu pui întrebări din când în când. Așa a primit fratele Horst descoperirile despre Legea Vieții – urmând exemplul lui Hristos. S-a oprit și și-a pus întrebarea: „De unde vine boala, de fapt?” A ascultat, apoi a întrebat din nou și a ascultat. Iar asta poți face doar dacă te oprești și stai pe gânduri.
Și noi trebuie să urmăm exemplul lui Hristos. Dacă nu ne oprim să stăm pe gânduri, suntem doar urmașii unor oameni, nu avem o relație adevărată cu Dumnezeu – oricâte fapte bune am face, oricât de mult am alerga.
Așadar, oprește-te și stai pe gânduri. Acesta nu este timp pierdut – așa cum nici noaptea și somnul nu sunt timp pierdut. Poate părea că nu ești productiv dacă stai ore în șir în rugăciune, ascultând și punând întrebări. Dar această rugăciune este ca odihna noaptea – poți părea mai activ dacă nu dormi, dar nu vei rezista mult. Mai întâi este „luatul” (odihna/reflecția). Mai întâi a fost seară, apoi a fost dimineață.
Nu dormim tot timpul, dar nici nu lucrăm tot timpul. Acesta este echilibrul dintre focus și cunoaștere.