În 1970, un om s-a sinucis sărind de pe Golden Gate Bridge, dar a lăsat un bilețel pe care scria “Voi merge spre pod, daca o singură persoană îmi zâmbește pe drum, nu voi sări.”

Dacă ați fi Dumnezeu i-ați fi zâmbit? I-ați fi trimis în cale o persoană care să îi zâmbească?
Dumnezeu nu i-a trimis pe nimeni iar asta nu sună iubitor pentru urechile noastre, ne plac poveștile în care Dumnezeu intervine și pistolul nu trage când cineva și-l pune la tâmplă, dar sunt mult mai multe cazuri în care a tras, chiar și în așa zis oameni nevinovați, iar Dumnezeu a permis. Sunt multe cazuri în care deși ne rugăm pentru starea de sănătate a cuiva, aceasta se înrăutățește în loc să devină mai bună și pare că ne rugăm de Dumnezeu să facă binele, să salveze pe cineva, dar El nu vrea, nu răspunde.

Problema răului prezintă următoarea dilemă: “Cum poate exista rău si suferință în același timp cu un Dumnezeu omnipotent, atotștiutor și iubitor? Dacă este iubitor și atotputernic ar fi oprit răul și suferința.”
În general sunt două abordări, problema logică a răului în care este imposibil ca suferința și un Dumnezeu bun să coexiste, și problema faptică a răului in care dat faptul că există atât de mult rău în lume arată că este improbabil să existe un Dumnezeu iubitor și atotputernic.

Unul din cele mai întâlnite răspunsuri la această dilemă este teoria compensației, în care fiecare va fi compensat in viața de după, însă problema răului include si suferința animalelor, la care argumentul compensației nu funcționează decât dacă credem că și ele vor fi mântuite.
Această problemă formulată încă din vechime de Epicur, persistă atât printre filosofi cât și la nivel individual.
O soluție completă la această dilemă rămâne însă necunoscută la nivel general și foarte mulți devin atei datorită acestei probleme.

Însă există o soluție, iar aceasta începe de la criteriile de bază după care înțelegem lumea.
În primul rând este nevoie să înțelegem că noi nu avem nimic al nostru de pierdut, trupul si capacitățile le-am primit, realizările le avem folosindu-ne de energia pe care am luat-o din hrană, de informații luate din exterior, totul am luat mai întâi fără sa putem da ceva în schimb, așadar atât logic/rational, cât și Biblic, suntem doar administratori ale celor ce ni s-au dat și nu putem pierde nimic al nostru. „Psalmii 24:1 1] Pământul, împreună cu tot ce există pe el – lumea și locuitorii ei – este (în) proprietatea lui Iahve!”
În al doilea rând, orice necaz sau pagubă este pierderea proprietarului de drept, adică Dumnezeu, și ingăduie ca El însuși să piardă pentru salvarea noastră, este un sacrificiu continuu prin care ne deschide ochii să vedem suferința rezultată din credințele noastre aparent bune, pentru că toți avem intenții bune dar uneori nu realizăm unde duce căutarea binelui propriu. Un criminal are intenții bune în sensul că își caută binele propriu făcând ceea ce crede că-i va da împlinire, dar se înșeală, și noi ne înșelăm când căutăm binele propriu iar prin răul pe care Dumnezeu il îngăduie Lui însuși, ne arată rezultatul umblării în interes propriu, ne face să reevaluăm principiile după care ne ghidăm în viață, de aceea Solomon zice în Eclesiastul 7:2
“Mai bine să te duci într-o casă de jale decât să te duci într-o casă de petrecere; căci acolo îți aduci aminte de sfârșitul oricărui om, și cine trăiește își pune la inimă lucrul acesta.” Iar pământul este intr-un sens o casă de jale, deși nu pare intuitiv, pentru noi este mai bine așa.

Doar Dumnezeu are de pierdut îngăduind răul, iar noi doar de câștigat! El permite răul doar pentru că noi avem nevoie, nu este nici răzbunare, nu suferim noi din cauza lui Adam sau a lui Lucifer, pentru ca ar fi nedrept, ci suferim doar datorită felului cum vedem lucrurile, iar Dumnezeu permite ca El să piardă pentru ca noi să realizăm că vedem lucrurile eronat, iar acest sacrificiu continuu este culminat pe cruce.